Si daca…, de Mihai Eminescu

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/mihai-eminescu-si-daca.pdf

Poezie sincera si calda, usor nostalgica, deloc siropoasa. Un elogiu adus iubirii si naturii. Eminescu, inainte sa fi analizat fin starea prin care trece un indragostit, a trait el insusi iubirea. De aceea limbajul poeziei este cel al unui om indragostit cu adevarat, nu al unui poet care scrie de dragul scrisului. Eminescu a intuit bine ca dragostea si natura se intrepatrund, formand acea stare euforica, intotdeauna capabila sa produca fericire. Cand simti iubirea ca pe ceva usor, simplu, natural, esti cu adevarat indragostit. Intr-o alta perspectiva, doar tu, omul, esti capabil sa iubesti, aspect ce tine de natura ta umana. Din acest motiv poetul amesteca sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. E natural sa iubesti.

“Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.”

Orice miscare in natura ii trezeste poetului nostru amintirea iubitei sale. Fiecare strofa incepe cu un tablou din natura ale carei elemente  rascolesc sufletul indragostitului. De fapt si aceste peisaje naturale exprima starile interioare ale poetului. Ramurile care bat in geam si plopii care se cutremura il tulbura, facandu-l sa caute alinare in amintirea ei. Poate ca si tu, atunci cand viata e mai tumultoasa sau traiesti evenimente care te tulbura, te gandesti la cineva care ti-e drag. E mai usor asa.

„Si daca stele bat in lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Inseninându-mi gândul.”

Stelele, cu razele lor care ofera speranta, ii lumineaza adancul sufletului indragostitului pentru a-i insenina gandul indurerat de lipsa iubirii. E ca si cand acele mici franturi de fericire apar in viata ta si te fac, pentru moment, mai senin. Chiar si atunci te mai gandesti la persoana la care tii, nu-i asa? Chiar si daca norii se duc si viata devine linistita si frumoasa, tot iti vei aduce aminte din cand in cand de persoana pe care o iubesti. E inevitabil. E perpetuu:

“E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeuna.”

Poezia transmite multă luminozitate (stele, planul apei, luna) şi multă mişcare (vântul care mişcă ramurile, apa, norii), dar cu toate acestea există o notă de ireal. Parcă ne-ar vorbi vocea celui care a depăşit limita lumii fizice şi care acum simte nu prin simţurile sale, ci prin simţurile naturii.

Mesajul poeziei este destul de incurajator, desi limbajul e nostalgic: si daca viata e tulbure si grea, amintirea persoanei iubite iti va ramane, te vei putea agata de ea si ti-o vei putea apropia de suflet; si daca vei primi o raza de speranta sau daca viata va deveni senina, e pentru ca tu sa nu uiti ce ai iubit sau ce iubesti. Poetul iti spune foarte sincer si cald ca orice ar interveni in existenta ta, amintirea pe care o ai in suflet nu ti-o poate lua nimeni si nu poate fi afectata de valurile vietii. Esti imun, daca iubesti.

Daca mesajul e atat de incurajator, de ce poetul nostru este nostalgic? Ei bine, iubita lui a ramas doar o amintire. A pierdut-o pe aceasta fiinta draga. O chema Elena… Iti voi spune mai multe despre ea cand voi scrie cronica unei alte poezii a lui Mihai Eminescu.

Concluzia este cat se poate de rationala. Si daca viata nu e cum ai vrea sa fie, si daca iubirea pe care ai avut-o, nu o mai ai, nu iti poate lua nimeni amintirea persoanei care iti este draga. Simplu. Si inca ceva. Iubirea e naturala. Incearca sa o pastrezi asa.