Si daca…, de Mihai Eminescu

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/mihai-eminescu-si-daca.pdf

Poezie sincera si calda, usor nostalgica, deloc siropoasa. Un elogiu adus iubirii si naturii. Eminescu, inainte sa fi analizat fin starea prin care trece un indragostit, a trait el insusi iubirea. De aceea limbajul poeziei este cel al unui om indragostit cu adevarat, nu al unui poet care scrie de dragul scrisului. Eminescu a intuit bine ca dragostea si natura se intrepatrund, formand acea stare euforica, intotdeauna capabila sa produca fericire. Cand simti iubirea ca pe ceva usor, simplu, natural, esti cu adevarat indragostit. Intr-o alta perspectiva, doar tu, omul, esti capabil sa iubesti, aspect ce tine de natura ta umana. Din acest motiv poetul amesteca sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. E natural sa iubesti.

“Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.”

Ultima scrisoare, de Mihai Beniuc

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/ultima-scrisoare-mihai-beniuc-recita-florian-pitis.pdf

Poezia incepe potrivit de rece pentru o ultima scrisoare, in care poetul este resemnat de sfarsitul neasteptat al unei povesti de dragoste. Aceasta scrisoare o poti privi ca pe o ultima deschidere a unui suflet ranit, dar si ca pe expresia unei minti rationale. Daca s-a intamplat ca cineva sa se desparta de tine, vei avea foarte bine conturata in minte reprezentarea emotionala a poetului care afla ca femeia pe care a iubit-o s-a casatorit cu alta persoana. Daca nu ai trecut prin aceasta experienta, vei putea analiza oarecum obiectiv starea prin care trece sufletul poetului. In oricare dintre aceste doua variante te-ai afla, poezia te capteaza.

Poetul este non-conformist, nu tine cont de normele lumii banale, de care se si delimiteaza in mod constant folosind prenumele personal “voi”. Prin aceasta el se izoleaza, considerandu-se un ultim romantic care aspira la dragostea absoluta. Totusi, el incepe rece scrisoarea. E normal. Ba chiar ii spune femeii pe care a iubit-o:

 “Nu te mai cant in versuri niciodata”.

Uriasul cu ochi albastri, de Nazim Hikmet

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/uriasul-nazim-hikmet.pdf

Esti fericit. Te-ai lipit de cineva de care esti indragostit. E vorba de acea persoana caruia ii cunosti o bucatica din suflet si iti place atat de mult incat, in momentele tale de reverie, visezi la viitorul vostru. Asa de mult te-ai lipit de acest personaj al teatrului vietii tale incat doare orice tentativa de despartire. Si totusi, intr-o zi ti se spune: “ramai cu bine”. Motivul? Nu ai reusit sa indeplinesti visul persoanei la care ai tinut, nu te-ai ridicat la nivelul asteptarilor. Cum se spune sec la procesele de divort, motivul este “nepotrivirea de caracter”.

Poetul turc Nazim Hikmet a construit un basm idilic intr-o poezie de cateva versuri. Mai mult, poezia este si un fragment din biografia poetului. Sunt convinsa ca iti va placea. El a adus basmul in lumea reala, pastrand totusi cateva elemente de poveste.

“…A fost odata ca niciodata un urias cu ochi albastri”