Sfantul Mitica Blajinu, de Aurel Baranga

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/12/aurel-baranga-sfantul-mitica-blajinul.pdf

Este una dintre piesele de teatru care prezinta un altfel de erou decat cei cu care ne-am obisnuit pana acum in literatura: mult mai uman, generos si linistit, supus greutatilor unei existente precare si automate, dar care reuseste in final sa ramana un om bun. Acesta este eroul contemporan: Sfantul Mitica Blajinu. Baranga isi ascunde cu o mare eleganta sufleteasca durerea provocata de dificultatile conditiei umane. Dramaturgul creioneaza portrete ale unor personaje dezumanizate prin stereotipia gestului reflex de a-si conserva existenta.

Mitica Blajinu este seful Serviciului de Documentare si Arhiva al unui “minister fantezist”. “Este un om de 60 de ani impliniti (…) si varsta se vede pe chipul lui stins si anonim.”

In discutia de la inceputul piesei cu dactilografa sa, Adela Cosambescu, “de o frumusete decenta si sobra”, Mitica isi evoca drama existentiala:

„Eu n-am avut timp niciodata…”

Geamandura, de Tudor Musatescu

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/tudor-musatescu-geamandura.pdf

Atat de linistit incepe piesa incat iti vine sa lasi totul deoparte si sa te relaxezi in ritmul valsului Mangaliei. Debutul piesei este intr-o atmosfera exotica, pe un petec de faleza a plajei romanesti de mai demult. Geamandura este probabil singura piesa de teatru care infatiseaza litoralul Mangaliei dintr-o epoca trecuta, dar atat de calma si linistita incat te duce cu gandul la o insula indepartata, departe de viata tumultoasa. Tudor Musatescu are un talent deosebit in a crea spatiul perfect in care personajele sale sa evolueze cat mai natural.

Asadar, un cort pe malul marii, unde locuiesc prietenii cu poreclele Zeis si Rembrandt, acompaniati de tanarul A-la-grec pe care l-au “infiat” cei doi. Un univers linistit si placut, in care Rembrandt picteaza si Zeis face fotografii, acestea fiind sursa de venit a micutei tabere. Personajele noastre traiesc din arta, un trai modest si fara prea mari batai de cap, cu un meniu zilnic de guvizi rasol, saramura de guvizi si felul trei, guvizi prajiti:

“Bravo ma! Da’ compot de guvizi n-aveti aici?”

II. Note de insomniac, de Radu Beligan

Iti prezint o alta „nota de insomniac” a actorului Radu Beligan:

Motto: Prin 1950, eram la o masa cu Serban Cioculescu, Ion Barbu si Ion Iancovescu, in braseria de la Athénée Palace. Usa se deschide brusc si un june gazetar de la Scanteia se indreapta spre noi debordand de entuziasm:
„Ati auzit? In curand, in Uniunea Sovietica painea va fi gratis!“
„Da, dar cu ce pret…“, a replicat trist Iancovescu.

Prin anii ‘60, un barbat nu prea inalt de statura putea fi vazut la „Capsa“ sau la „Athénée“, in mijlocul unui grup de oameni, majoritatea din ei aflati la varsta amurgurilor si oboselilor. Barbatul acesta cu ochii negri care luceau vii sub bolta sprancenelor albe, luminand o figura cu trasaturile prelungi, atragea indata atentia. Poate izbea tinuta desueta a unei imbracaminti altadata elegante, poate surprindea aerul sau de suveran condescendent, poate soca surasul ironic al unei guri triste. Dupa felul cum il ascultau ceilalti, intelegeai imediat ca avea asupra lor un imens ascendent, ca facea parte din acea rasa de aristocrati ai gandului si ai fanteziei care infrunta mucegaiul anilor si nu scapata niciodata.

Si daca…, de Mihai Eminescu

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/mihai-eminescu-si-daca.pdf

Poezie sincera si calda, usor nostalgica, deloc siropoasa. Un elogiu adus iubirii si naturii. Eminescu, inainte sa fi analizat fin starea prin care trece un indragostit, a trait el insusi iubirea. De aceea limbajul poeziei este cel al unui om indragostit cu adevarat, nu al unui poet care scrie de dragul scrisului. Eminescu a intuit bine ca dragostea si natura se intrepatrund, formand acea stare euforica, intotdeauna capabila sa produca fericire. Cand simti iubirea ca pe ceva usor, simplu, natural, esti cu adevarat indragostit. Intr-o alta perspectiva, doar tu, omul, esti capabil sa iubesti, aspect ce tine de natura ta umana. Din acest motiv poetul amesteca sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. E natural sa iubesti.

“Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.”

Ultima scrisoare, de Mihai Beniuc

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/ultima-scrisoare-mihai-beniuc-recita-florian-pitis.pdf

Poezia incepe potrivit de rece pentru o ultima scrisoare, in care poetul este resemnat de sfarsitul neasteptat al unei povesti de dragoste. Aceasta scrisoare o poti privi ca pe o ultima deschidere a unui suflet ranit, dar si ca pe expresia unei minti rationale. Daca s-a intamplat ca cineva sa se desparta de tine, vei avea foarte bine conturata in minte reprezentarea emotionala a poetului care afla ca femeia pe care a iubit-o s-a casatorit cu alta persoana. Daca nu ai trecut prin aceasta experienta, vei putea analiza oarecum obiectiv starea prin care trece sufletul poetului. In oricare dintre aceste doua variante te-ai afla, poezia te capteaza.

Poetul este non-conformist, nu tine cont de normele lumii banale, de care se si delimiteaza in mod constant folosind prenumele personal “voi”. Prin aceasta el se izoleaza, considerandu-se un ultim romantic care aspira la dragostea absoluta. Totusi, el incepe rece scrisoarea. E normal. Ba chiar ii spune femeii pe care a iubit-o:

 “Nu te mai cant in versuri niciodata”.

Tren de placere, de I.L. Caragiale

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/ion-luca-caragiale-tren-de-placere.pdf

Titlul ne ofera o imagine sugestiva in care putem intui cateva caracteristici ale lumii caragialiene, plina de dinamism si in cautare de senzatii. Trenul poate fi un vehicul in care te poti relaxa, grabeste surpriza pentru cel care asteapta sau pentru cel ce pleaca, fiind insotit adesea de gandul nostalgic al celui ramas pe loc. Caragiale include aceste stari posibile intr-un cuvant de maxima fascinatie: placerea. Dar si de maxima instabilitate; ca si fericirea, placerea e in viziunea scriitorului nostru inselatoare, amenintata de relativizare si platitudine, de reversul sau, care inseamna caderea in grotesc si scandal.

Piesa incepe in plin vacarm. Mita Georgescu, nevasta lui Mihalache Georgescu, “functioner si apropritar bucurestean get-beget”, se gateste pentru mult asteptatul voiaj la Sinaia, imbracandu-se in functie de tendintele si obiceiurile mondene, dorind astfel sa para o mare doamna din inalta societate. Ionel Georgescu, fiul lor, este leit domnului Goe din schita caragialiana, rasfatat si prostut. Desigur, nu putea lipsi si mama soacra, Cucoana Anica.

Uriasul cu ochi albastri, de Nazim Hikmet

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/uriasul-nazim-hikmet.pdf

Esti fericit. Te-ai lipit de cineva de care esti indragostit. E vorba de acea persoana caruia ii cunosti o bucatica din suflet si iti place atat de mult incat, in momentele tale de reverie, visezi la viitorul vostru. Asa de mult te-ai lipit de acest personaj al teatrului vietii tale incat doare orice tentativa de despartire. Si totusi, intr-o zi ti se spune: “ramai cu bine”. Motivul? Nu ai reusit sa indeplinesti visul persoanei la care ai tinut, nu te-ai ridicat la nivelul asteptarilor. Cum se spune sec la procesele de divort, motivul este “nepotrivirea de caracter”.

Poetul turc Nazim Hikmet a construit un basm idilic intr-o poezie de cateva versuri. Mai mult, poezia este si un fragment din biografia poetului. Sunt convinsa ca iti va placea. El a adus basmul in lumea reala, pastrand totusi cateva elemente de poveste.

“…A fost odata ca niciodata un urias cu ochi albastri”

I. Note de insomniac, de Radu Beligan

Iti prezint o „nota de insomniac” a actorului Radu Beligan:

Motto: La Tate Gallery din Londra, am vazut cateva superbe apusuri de soare pictate de Turner. Se zice ca inainte de Turner, nici un pictor n-a asternut pe panza apusurile de soare. Chiar daca existau dintotdeauna in natura, Turner i-a invatat pe oameni sa le vada. Pictorii sunt ochii umanitatii.

In 1964, l-am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m-a prezentat “divinului” care mi-a aratat,spontan, o violenta simpatie. Socotea ca noi, romanii, avem o misiune sacra, de gardieni ai latinitatii, aici la rascrucea imperiilor moarte. Mi-a daruit un foarte frumos album, cu o dedicatie care cuprindea intreaga pagina de garda si in a carei grafica exaltata se afla pecetea lui indelebila.

“Pastreaza-l bine. Dupa moartea mea, il vei vinde la licitatie”.
L-am asigurat ca nu ma voi desparti niciodata de el.
“Sa nu spui asta. Banii au o importanta capitala in existenta noastra. Inca din copilarie mi-am dat seama de asta si am hotarat sa trec prin viata usor multimilionar. Lectia asta am invatat-o foarte devreme. Aflasem ca Cervantes, cea mai mare glorie a Spaniei, si-a sfarsit zilele la inchisoare. Am invatat, de asemenea, pe bancile scolii, ca Cristofor Columb, care, totusi, ne-a daruit un intreg continent, a fost, la intoarcere, aruncat in temnita, pentru ca facuse datorii. Am hotarat, asadar, in fata acestei dureroase amintiri a doua experiente ilustre, sa-mi iau precautiile indispensabile cat mai curand posibil: ca sa devin celebru, trebuia sa fac un stagiu in inchisoare, si ca sa ies de acolo trebuia sa acumulez cateva milioane. O data implinite aceste doua conditii, viata devenea posibila…”

Fii cuminte, Cristofor!…, Aurel Baranga

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/04/aurel-baranga-fii-cuminte-cristofor.pdf

O piesa cu adevarat delicioasa, in care Aurel Baranga inveleste drama cuplului plictisit intr-o comedie usor amara.

Cristofor Bellea, in varsta de 45 de ani, compozitor al Simfoniei opus 84 in La bemol major pentru 3 orchestre simfonice reunite, opt coruri si doua tunuri, este casatorit cu Ema Bellea. Casnicia lor contine o multime de automatisme. Armonia cuplului fericit de alta data incepe sa fie erodata cu trecerea timpului, cu obisnuinta. Fiecaruia i se pare ca nu traieste, ca “vegeteaza”, ca “saptamana asta seamana cu cea dinainte”, ca “se simte obosit”, ca “a imbatranit prematur”, ca “totul e searbad”, ca celalalt e “absent”, “indiferent”, “absorbit exclusiv de preocuparile lui” etc.

Cristofor, sotul “visator”, aspira la o aventura salvatoare si, profitand de cateva circumstante favorabile, pune la punct plecarea Emei din localitate. Apoi profita si de plecarea la Craiova a prietenului sau, profesorul Valeriu Stambuliu si pune la cale intalnirea cu sotia acestuia, actrita Anca Stambuliu. Ea are 35 de ani “si tot farmecul lumii”, dar seamana leit cu Ema. Ramasi singuri in casa, Cristofor i se destainuie si, in plin avant emotional, cerseste un sarut:

“Fii cuminte, Cristofor!…”

Cafeneaua anului 1900, Max Rosetti

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/04/max-rosetti-cafeneaua-anului-1900.pdf

O descriere usor satirica a inceputului de secol XX, Bucuresti. “Un soare bland, de octombrie, face Calea Victoriei neincapatoare pentru multimea iesita sa se bucure de aceasta frumoasa zi de toamna”. Acesta este peisajul in care este amplasata terasa cafenelei Fialcovschi, primul spatiu cu care intri in contact. Lume mondena, domni importanti, doamne in toalete inzorzonate de bijuterii. La una dintre mese sta chiar scriitorul Max Rosetti care “descopera adevarata fata a acestei lumi” si i-o prezinta amicului sau.

Atentia se indreapta asupra unui domn scund si gras, cu ochii bulbucati si rosu la fata, deputatul Tiptil. Acesta pretinde ca reprezinta libera vointa a alegatorilor. Max Rosetti foloseste comicul de caracter pentru a descrie o intreaga clasa sociala, a carei reprezentant este parlamentarul. Suna un pic a Caragiale, asa-i? Totusi, stilul in care este creionat personajul este usor diferit fata de cel caragialian. Personajului nu ii este oferita posibilitatea de a se exterioriza; mai degraba deducem caracterul sau din discutia simpla pe care o are Rosetti cu amicul sau la masa.