Geamandura, de Tudor Musatescu

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/tudor-musatescu-geamandura.pdf

Atat de linistit incepe piesa incat iti vine sa lasi totul deoparte si sa te relaxezi in ritmul valsului Mangaliei. Debutul piesei este intr-o atmosfera exotica, pe un petec de faleza a plajei romanesti de mai demult. Geamandura este probabil singura piesa de teatru care infatiseaza litoralul Mangaliei dintr-o epoca trecuta, dar atat de calma si linistita incat te duce cu gandul la o insula indepartata, departe de viata tumultoasa. Tudor Musatescu are un talent deosebit in a crea spatiul perfect in care personajele sale sa evolueze cat mai natural.

Asadar, un cort pe malul marii, unde locuiesc prietenii cu poreclele Zeis si Rembrandt, acompaniati de tanarul A-la-grec pe care l-au “infiat” cei doi. Un univers linistit si placut, in care Rembrandt picteaza si Zeis face fotografii, acestea fiind sursa de venit a micutei tabere. Personajele noastre traiesc din arta, un trai modest si fara prea mari batai de cap, cu un meniu zilnic de guvizi rasol, saramura de guvizi si felul trei, guvizi prajiti:

“Bravo ma! Da’ compot de guvizi n-aveti aici?”

II. Note de insomniac, de Radu Beligan

Iti prezint o alta „nota de insomniac” a actorului Radu Beligan:

Motto: Prin 1950, eram la o masa cu Serban Cioculescu, Ion Barbu si Ion Iancovescu, in braseria de la Athénée Palace. Usa se deschide brusc si un june gazetar de la Scanteia se indreapta spre noi debordand de entuziasm:
„Ati auzit? In curand, in Uniunea Sovietica painea va fi gratis!“
„Da, dar cu ce pret…“, a replicat trist Iancovescu.

Prin anii ‘60, un barbat nu prea inalt de statura putea fi vazut la „Capsa“ sau la „Athénée“, in mijlocul unui grup de oameni, majoritatea din ei aflati la varsta amurgurilor si oboselilor. Barbatul acesta cu ochii negri care luceau vii sub bolta sprancenelor albe, luminand o figura cu trasaturile prelungi, atragea indata atentia. Poate izbea tinuta desueta a unei imbracaminti altadata elegante, poate surprindea aerul sau de suveran condescendent, poate soca surasul ironic al unei guri triste. Dupa felul cum il ascultau ceilalti, intelegeai imediat ca avea asupra lor un imens ascendent, ca facea parte din acea rasa de aristocrati ai gandului si ai fanteziei care infrunta mucegaiul anilor si nu scapata niciodata.

Si daca…, de Mihai Eminescu

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/mihai-eminescu-si-daca.pdf

Poezie sincera si calda, usor nostalgica, deloc siropoasa. Un elogiu adus iubirii si naturii. Eminescu, inainte sa fi analizat fin starea prin care trece un indragostit, a trait el insusi iubirea. De aceea limbajul poeziei este cel al unui om indragostit cu adevarat, nu al unui poet care scrie de dragul scrisului. Eminescu a intuit bine ca dragostea si natura se intrepatrund, formand acea stare euforica, intotdeauna capabila sa produca fericire. Cand simti iubirea ca pe ceva usor, simplu, natural, esti cu adevarat indragostit. Intr-o alta perspectiva, doar tu, omul, esti capabil sa iubesti, aspect ce tine de natura ta umana. Din acest motiv poetul amesteca sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. E natural sa iubesti.

“Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.”

Ultima scrisoare, de Mihai Beniuc

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/ultima-scrisoare-mihai-beniuc-recita-florian-pitis.pdf

Poezia incepe potrivit de rece pentru o ultima scrisoare, in care poetul este resemnat de sfarsitul neasteptat al unei povesti de dragoste. Aceasta scrisoare o poti privi ca pe o ultima deschidere a unui suflet ranit, dar si ca pe expresia unei minti rationale. Daca s-a intamplat ca cineva sa se desparta de tine, vei avea foarte bine conturata in minte reprezentarea emotionala a poetului care afla ca femeia pe care a iubit-o s-a casatorit cu alta persoana. Daca nu ai trecut prin aceasta experienta, vei putea analiza oarecum obiectiv starea prin care trece sufletul poetului. In oricare dintre aceste doua variante te-ai afla, poezia te capteaza.

Poetul este non-conformist, nu tine cont de normele lumii banale, de care se si delimiteaza in mod constant folosind prenumele personal “voi”. Prin aceasta el se izoleaza, considerandu-se un ultim romantic care aspira la dragostea absoluta. Totusi, el incepe rece scrisoarea. E normal. Ba chiar ii spune femeii pe care a iubit-o:

 “Nu te mai cant in versuri niciodata”.

Tren de placere, de I.L. Caragiale

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/ion-luca-caragiale-tren-de-placere.pdf

Titlul ne ofera o imagine sugestiva in care putem intui cateva caracteristici ale lumii caragialiene, plina de dinamism si in cautare de senzatii. Trenul poate fi un vehicul in care te poti relaxa, grabeste surpriza pentru cel care asteapta sau pentru cel ce pleaca, fiind insotit adesea de gandul nostalgic al celui ramas pe loc. Caragiale include aceste stari posibile intr-un cuvant de maxima fascinatie: placerea. Dar si de maxima instabilitate; ca si fericirea, placerea e in viziunea scriitorului nostru inselatoare, amenintata de relativizare si platitudine, de reversul sau, care inseamna caderea in grotesc si scandal.

Piesa incepe in plin vacarm. Mita Georgescu, nevasta lui Mihalache Georgescu, “functioner si apropritar bucurestean get-beget”, se gateste pentru mult asteptatul voiaj la Sinaia, imbracandu-se in functie de tendintele si obiceiurile mondene, dorind astfel sa para o mare doamna din inalta societate. Ionel Georgescu, fiul lor, este leit domnului Goe din schita caragialiana, rasfatat si prostut. Desigur, nu putea lipsi si mama soacra, Cucoana Anica.

Uriasul cu ochi albastri, de Nazim Hikmet

https://teatrusipoezie.files.wordpress.com/2009/05/uriasul-nazim-hikmet.pdf

Esti fericit. Te-ai lipit de cineva de care esti indragostit. E vorba de acea persoana caruia ii cunosti o bucatica din suflet si iti place atat de mult incat, in momentele tale de reverie, visezi la viitorul vostru. Asa de mult te-ai lipit de acest personaj al teatrului vietii tale incat doare orice tentativa de despartire. Si totusi, intr-o zi ti se spune: “ramai cu bine”. Motivul? Nu ai reusit sa indeplinesti visul persoanei la care ai tinut, nu te-ai ridicat la nivelul asteptarilor. Cum se spune sec la procesele de divort, motivul este “nepotrivirea de caracter”.

Poetul turc Nazim Hikmet a construit un basm idilic intr-o poezie de cateva versuri. Mai mult, poezia este si un fragment din biografia poetului. Sunt convinsa ca iti va placea. El a adus basmul in lumea reala, pastrand totusi cateva elemente de poveste.

“…A fost odata ca niciodata un urias cu ochi albastri”